Se poate în linişte?

Cât de bine te cunosc? Iţi ştiu fobiile? Stiu ce îţi place să mănânci? Iţi cunosc trupa preferată? Dar scriitorul care te fascinează cel mai tare?

Stau şi mă gândesc de câteva zile cât de important e să cunoşti pe cineva. Să ştii dacă îţi poţi permite o glumă de căcat cu persoana respectivă. Să-ti dai seama după zâmbet sau după privire când vrea să zică ceva.

M-ai lua cu tine la operaţie? Să am grijă de tine când te trezeşti din anestezie? Ai avea multe secrete pe care ţi-e teamă că le-aş afla?

Sau ai tupeu să-mi spui pe faţă ce gândeşti, ce crezi despre mine, fără să te temi că mă supăr? Ti-ar fi ruşine să faci pipi de faţă cu mine? Dar mie?

Ajungi la un moment dat să cunoşti o persoană cu adevărat. (Sau nu). Să nu mai fie nevoie să foloseşti cuvinte. Imi place la nebunie când văd la o terasă două persoane care stau la aceeaşi masă şi nu-şi vorbesc. Trebuie să ajungi la un nivel foarte înalt de cunoaştere a celuilalt ca să reuseşti asemenea lucru.

Si nu, nu mi se pare deloc monoton. Pur şi simplu, ştii absolut tot ce e de ştiut. Si chiar dacă trece cineva interesant pe lângă voi, vă uitaţi unul la celălalt/una la cealaltă şi zâmbiţi. Stiţi ce vrea fiecare să spună. Dar nu mai e nevoie de niciun cuvânt.

Nu zic că dacă aveţi subiecte de discuţie înseamnă că nu vă cunoaşteţi deloc. Si nici că nu sunteţi la acel nivel de cunoaştere despre care vorbesc. Numai că mi se pare atât de frumos să vezi doi oameni care stau cu o cafea în faţă şi se uită în jur. Fie că sunt iubiţi, fie că sunt prieteni.

Ce-ar fi să uităm o clipă de cuvinte? Si să vedem dacă cu liniştea ne descurcăm.

Poza aici.

P.S. Da, am fost şi la vot.

Teamă

De ce ne e teamă să fim respinşi? De ce ne e teamă să ne arătăm partea sensibilă şi dăm o primă impresie de roboţi?

De ce ne deprimăm dacă nu-şi întoarce privirea un Nimeni după noi?

De ce ne aşezăm în mijlocul ringului şi dansăm lasciv, doar-doar ne-o remarca cineva? Si dacă ne remarcă, vrem să cunoaştem persoana respectivă? Sau rămânem doar cu ideea că “în seara asta am arătat bine”?

De ce dorim să epatăm cu aspectul fizic? Ne e teamă că nu avem personalităţi? Sau ne e teamă că dacă ne arătăm din prima EUrile reale dăm semne de slăbiciune?

De ce jucăm roluri în faţa persoanelor cărora vrem să le atragem atenţia? De ce ţinem cu orice preţ să vorbim tare, să râdem tare, să gesticulăm cu prea mult pathos?

De ce renunţăm la a mai fi Noi atunci când avem în faţă o persoană de sex opus? De ce afişăm zâmbetul “uită-te la mine”?

De ce încercăm să părem mai deştepti decât suntem? De ce înflorim poveştile interesante care ni s-au întâmplat?

De ce continuăm, în mod constant, să ne subapreciem?

Trece vremea

Preiau de la Corina o leapșă tare drăguță.

 

La 21 de ani am mușcat prima farsă din viața mea. Detalii în postul anterior.

La 20 de ani am făcut bungee-jumping.

La 19 ani am descoperit Expiratul și Club A-ul.

La 18 ani mi-a îndeplinit mama dorința de a avea ochi albaștri. Si mi-am luat și permisul.

La 17 ani am pilotat un avion. Da, pe bune.

La 16 ani m-am îndrăgostit nebunește. Tot atunci m-am operat de apendicită și am delirat de la anestezie.

La 15 ani am mers cu locomotiva de la Ploiești la Buzău. Si am fost la primul chef din Apartament.

La 14 ani mi-am făcut buletin. Si am fost pentru prima oară în discotecă.

La 13 ani am luat prima palmă de la mama. In baie. Imi amintesc că am auzit și ecoul.

La 12 ani îmi puneam șosete sub bluze și dansam ca Michael Jackson.

La 11 ani am fost foarte debusolată când am văzut că există câte un “învățător” pentru fiecare materie.

La 10 ani m-a obligat mama să-mi fac o a doua gaură în ureche.

La 9 ani am avut primul inel de aur din viața mea.

La 8 ani mă certa mereu învățătoarea din cauza stiloului meu, care scria prea gros.

La 7 ani mi-au pus cheia de gât și m-au dat la școală.

La 6 ani aveam rolul central în toate piesele de la cămin. Si făceam febră doar pe jumătate de corp.

La 5 ani mă trezeau educatoarele să păzesc copiii cât își beau ele cafeluța. Asta până l-am bătut serios pe cel mai dement copil din grupă.

La 4 ani eram mare fan Mariah Carey. Pantalonii de pijama erau evazați.

La 3 ani o sunam pe mama la serviciu și vorbeam cu șeful ei: “Ciefuu? Piobieme?”

La 2 ani mi-au furat suzetele. Aveam în permanență 3: una în gură și două în mâini. Nu-i problemă, imediat după i-am păcălit cu baloanele…le foloseam moțul ăla pe post de suzetă.

La 1 an m-a scos bunică-miu la plimbare îmbrăcată cu desou-ul bunicii mele…a crezut că-mi luase mama o rochiță nouă. Si tata îmi spunea povesti porno.

In perioada 0-1 ani am stat cu piciorușele în gips.

In primele zile am fost o reală dezamăgire: pentru mama eram cel mai urât copil din salon, iar bunică-miu și bunică-mea au fost dezamăgiți de sexul meu.

 

Hehe, ce vremuri!

Cadou de ziua mea

Corina, a mea prietenă, colegă de cameră și de suferință, mi-a făcut o farsă de zile mari. De ziua mea. Farsă bine gândită, pusă în practică cu mult timp înainte de ziua mea, la care au participat actori foarte talentați. Dau copy-paste, tocmai pentru că ea a povestit farsa obiectiv. Corinache a scris precum urmează:

“Una bucată colegă de cameră, trei săptămâni până la ziua ei, zero idei de cadou.  Cateva zile mai tarziu, o revelație, un scenariu bine plănuit, actorii aleși pe sprânceană, toate pentru o farsă memorabilă care să țină locul unui cadou.

2 octombrie

Corina : Iiio, ce ochi are Retină!!

Iiio : Termina, mă cu prostiile, e cu Flori de 2 ani, sunt logodiți oamenii!

Corina : Eee, ce-ai mă, zic și eu așa..

10 octombrie seara, reunine în cămin la jucat cărți, eu mă plictisesc și mă duc în camera mea la somn. După o oră mă întorc cu o figură afectată, reușind să stârnesc curiozitatea disperată a Ioanei. Liniște până a doua zi.

11 octombrie, seara la masă :

Iiio : Ia zi-mi tu mie ce ai făcut azi noapte cât ai lipsit, că de dormit, n-ai dormit!

Corina : Ee..nimic, am vorbit la telefon..

Iiio : Cu cine ai vorbit?? Cu ****? Știam eu!! Te-ai întâlnit cu ****!! Ticăloaso!

Corina : Eh.. nu chiar cu ****..

Iiio (disperată) : Dar cu cineee?!? Din Grozăvești?!?

Corina (zâmbind cu vinovăție) : Da..

Iiio : Cu cinee?!?! Doamne!! Cu cineee??

Corina : Cu Retină.. Ioana! Sa nu mai zici nimănui, dacă află Flori, mă ucide!! Problema e că erau unii pe coridor când am ieșit din camera lui..mi-e frică să nu afle Flori..

13 octombrie

Corina : Mi-a trimis Retină mesaj.. zice să stau liniștită și că nu o să afle nimeni.. El are numărul meu salvat 230, numărul camerei noastre.. dacă vede Flori..

Iiio : Ei, stai liniștită, îl duce și pe el capu’ să șteargă mesajul ăla !

15 octombrie :

(scuze pentru limbaj)”

Nucul

Nucul. Cel din fața curții.

Am auzit că l-au tăiat. Nu am văzut cu ochii mei, dar știu că nu mai e acolo acum. Un Nuc cum puțini mai sunt sau au fost. Mereu sobru, distins. Care inspira întotdeauna încredere.

Stăteai lângă el și te simțeai absorbit de ridurile lui, care aveau fiecare o poveste. Poveste pragmatică, spusă calm, niciodată răstită. Poveste de război, poveste de dragoste, poveste.

Nucul căruia nu îi puteai spune despre o carte citită, pentru că el o știa deja. Care făcea analogii cu alte cărți pe care incompetentul de tine nu le cunoștea. Nucul a cărui îmbrățisare nu se manifesta comun. Dacă nu l-ai fi cunoscut pe el, pe Nuc, ai fi zis că e un Nuc prea rece. Insă vai, ce greșeală ai fi făcut! Era un Nuc care știa să-ți trasmită sentimente în cel mai simplu mod. Cu manifestări decente, așa cum ar trebui să se întâmple de obicei.

După ce parcai mașina în fața curții, îți inspira căldură. Te aștepta niciodată grăbit, însă mereu demn. Asta era trăsătura caracteristică a Nucului nostru: demnitatea.

De povestea Nucului din fața porții corelez foarte ușor povestea celor doi porumbei. Când eram micuță, pe sârma din spatele blocului erau doi porumbei. Intotdeauna doi, intotdeauna ei doi. Cântau la unison și le stătea bine împreună. Asta până când unul dintre ei a dispărut. Dispăruse ea.

Dar rămăsese Nucul din fața porții, care ne-a temperat, bucurat, invățat multe în anii de când dispăruse Porumbița.
Cu toate acestea, Nucul se uscase și nu mai reușea să fie EL, Nucul, decât cu spiritul. Așa că acum, deși nu mai e acolo, îi simți prezența și nu-ți mai pare rău. Tu știi mai bine de atât. Tu știi că Nucul o să fie mereu acolo. Unde vrei tu să-l ții.

Probabil că acum Porumbița cântă fericită în Nuc. Fericită că nu mai e singură.

Copíi și cópii

Deocamdată sunt într-o pauză. Refuz până să și gândesc.

De două săptămâni mă caut în continuu pe mine. Pe mine care pierdea vremea fără pic de rușine și care se mândrea cu asta. Nu pot spune că m-am regăsit întru totul. Deși nu sunt mulțumită încă de cantitatea de nesimțire cu care am funcționat, sunt pe calea cea bună.

Am stat cu Bubaleta. Numai eu cu ea. Adică am făcut câteva zile pe dădaca. De la hrănit, la schimbat de scutece (ooo, DA!!!), la îmbrăcat, la plimbat cu căruțul. Nu mi-a displăcut deloc. Insă nu am putut să nu remarc privirile aruncate de toată lumea pe stradă. Dacă erau unii care nici nu mă băgau în seamă, majoritatea se uitau la mine de parcă aș fi băgat cuțitul în copilul ăla în fața lor.

Mințile unora refuză gândurile cele mai apropiate de normal. In ochii majorității, eram un copil depravat. Un copil depravat cu copil. Mă intrigă și mă amuză faptul că în ochii celorlalți nu puteam fi sora bebelușului, de exemplu.

Stiu că trăim într-o lume în care copii de 12 ani știu de unde vin bebelușii. Dar parcă mi-e dor să îi văd naivi. Să văd copilașii vecinilor mei jucându-se în spatele blocului după-amiaza. Să mă enerveze când îmi deranjează somnul de frumusețe cu Baba Oarba lor.

Eu săream coarda toată ziua. Si mă jucam badmington până nu mai vedeam fluturașul. Sau până mă chema bunică-mea a 10-a oară-n casă. Nu stăteam cu ochii ancorați în monitor. Nu știam ce-i ăla WOW. Când voiam ceva cu adevărat nou mă jucam SIMS. Construiam case, familii, comunități. Nu auzisem de Counter Strike. Nu mă omoram virtual cu nimeni.

Acum trec pe stradă numai pe lângă sosii Hannah Montana și Lord of the Rings.

Poza aici.

Facem sex sau dormi în gară?

Am rămas mută de uimire azi, când am văzut o înregistrare cu camera ascunsă. O înregistrare în care am văzut cât de departe s-a ajuns cu nesimțirea în ceea ce privește  distribuirea locurilor în căminele din București. Pe scurt, o jurnalistă s-a dus cu gânduri mari în Agronomie. Acolo a vorbit cu administratorul unui cămin din complexul studențesc. Echipată cu o cameră ascunsă, a început negocierea.

Context? Anul I, provincie, n-are unde să stea.

Obiectiv? Obținerea unui loc „la negru” în căminul A2 din Agronomie.

Strategie? Abordarea administratorului, pe numele lui Matei Pantelimon și persuadarea lui astfel încât să fie atins obiectivul vizat.

Jurnalista apelează la tactici convenționale. Adică îl întreabă cu cât trebuie să-i contribuie la salariu. Cea mai mare greșeală. De ce? Pentru că nu s-a gândit dinainte la publicul ei țintă, nu s-a documentat corespunzător înainte de a face oferta.

Se pare că în ultimul timp, publicul ei țintă și-a reconsiderat prioritățile. S-a repoziționat. Cu o întoarcere de 180 de grade, a decis că tacticile convenționale nu îl mai satisfac, așa că a trecut la neconvențional. Si dacă banii sunt de domeniul trecutului, care-i saltul firesc către noua direcție? Sexul. Tadaaaam. Nu se aștepta tânăra studentă la așa repoziționare. Deși a luat-o total pe nepregătite, jurnalista îi face jocul.

Ce-mi place la strategia administratorului? El se documentează. El o întreabă mai întâi dacă e măritată, apoi dacă are prieten și dacă mai e virgină. Abia apoi stabilește să se întâlnească a doua zi, să se pună pe treabă. Domnul este un profesionist.

Acum stau eu, studenta, și mă gândesc aiurea. Toată lumea calcă strâmb când are ocazia: barmanul bea și el o sticlă de vodka din bar, studentul aruncă un ochi la vecin în timpul examenului, redactorul mai înflorește puțin povestea. Dar hai să stabilim o regulă. Nu facem sex unii cu alții pentru un pat. Hai să fim oameni.

Toată povestea aici.

See ya later, aligator!

A mai trecut o vară.

Mi-am dat seama de asta de-abia astăzi. O vară care nu a trecut pe lângă mine degeaba.

Nu pot să spun că m-am bucurat foarte mult de soarele arzător și de valurile care parcă mă chemau în continuu la ele. Insă nici nu le-am neglijat. Le-am bucurat cu prezența de 3 ori. De 3 ori poate puțin prea scurte.

Insă pot spune fără nicio mustrare de conștință că mi-am dedicat această vară mie. Mie din punct de vedere profesional. A fost o vară care m-a format. O vară în care am învățat (zic eu) să scriu. O vară care, deși a fost câteodată prea tăcută, m-a învățat multe.

Si pentru asta trebuie să-i acord toate mulțumirile și recunoștința lui Dragoș Dehelean. Nu cred că e tocmai usor să ai atâta răbdare cu un copil care nu știe nici cele mai elementare lucruri și să-l înveți pas cu pas. Si bineînțeles,  să nu-i spui tot mură-n gură. Ci să-i repeți niște noțiuni aparent abstracte, până-și dă neinițiatul seama că tu de fapt transmiți un mesaj bine targetat.

Mai e și Cora, colega de birou. Cea cu care mănânc zi de zi, cea de la care mănânc aproape zi de zi. Hehe…e bine să ai cu cine să te manifești atunci când ești plictisit. De-asta tabla din biroul nostru e mereu desenată. Că ea știe să deseneze. Si tot de-asta tabla din biroul nostru e mereu scrisă. Că eu nu știu să desenez.

O mică perioadă de timp ne-a bucurat cu prezența Sonia. Ea mă scoate pe balconașul mic din bucătărie. Si ne sperie porumbelul “casei”.

Asta am făcut eu vara asta. Câte puțin din fiecare. Tot ce pot să spun acum e că vine iarna. Si iarna nu-i ca vara.  Așa că o aștept iar, la anul!

See ya later, aligator!

Je m’en fiche

Despre cum să fii enfichist. Mai pe românește: Despre cum să nu-ți (mai) pese.

In primul rând, trebuie să existe un factor de stres. Fie că e mama care urlă la tine, fie că al tău coleg de muncă ciripește mult și des, fie că te-a părăsit iubitul, fie că divorțează fratele, fie că ai un șef prea șef. Piața este diversă și oferă de toate pentru toate gusturile.

Eu, că de mine vorbesc aici, nu pot să zic că sunt o persoană foarte stabilă pe ale mele picioare. Dar rezist presiunilor. Până la un anumit punct. Si atunci nu știu cum reacționez. Se poate să fiu foarte copilă și să mă supăr de la orice cuvânt, s-ar putea să fiu și mai copilă și să ies trântind ușa.

Dar când sunt deja la capătul răbdării și tu vii la mine și mă faci de nimic, sunt proastă. In momentul ăla mă intimidez și încep să cred că cel din fața mea are întotdeauna dreptate. Si tac. Si înghit.

Pasul doi? Atunci am nevoie de cineva care să mă încurajeze și să mă facă să îmi recapăt încrederea de sine. Se găsesc multe persoane la care apelez în momente de-astea. Persoane care îmi spun să mă pregătesc pentru ce e mai rău, că (DA!), se poate și mai rău. Persoane care sunt foarte obiective și analizează cele expuse din toate punctele de vedere (persoanele astea îți deschid cel mai bine ochii, fără să te influențeze într-o anumită direcție). Si hehe…persoane care te susțin întotdeauna. Nu spun că sunt foarte de folos, dar contribuie al dracului de bine la reîntoarcerea eului optimist.

Cu puțină muncă de convingere și de autoconvingere, îți dai seama că se poate și să nu-ți mai pese. Se poate să-i sfidezi pe cei care te sfidează. Sau pur și simplu, să te gândești din când în când mai mult la tine decât la ceilalți. Si ajungi la stadiul în care poți spune cu conștința împăcată:

Je m’en fiche.

Later Edit:  Până la primul HOP

Experimente

Am primit o leapșă pe care trebuie să o onorez cu degetele pe tastatură, respectiv post pe blog. Corina vrea să știe ce am experimentat eu prin bucătărie, ce succesuri/esece am avut pe acele meleaguri încă străine.

Incep prin a explica faptul că eu am avut toată bunăvoința de a învăța să gătesc. Si, de fiecare dată când mișunam pe lângă mama și o încurcam prin bucătărie, replica ei era “Ai toată viața să gătești. O să te saturi”. Hehe, așa mai rar.

Insă, bineînțeles că, ajungând la o vârstă la care te tentează măcar să încerci să încropești ceva, am făcut-o și p-asta. Am gătit. Mă rog, e totuși mult spus, pentru că am făcut pizza.

Apartamentul lui Cris era locul nostru secret. Acolo ne spuneam of-urile, acolo cântam Hora Unirii, acolo ne uitam la filme horror, acolo ne speriam de fefetițe, acolo îl terorizam pe vecinul de dedesubt…acolo!

Intr-o zi în care nu aveam chef să ne urmăm rutina, ne-am gândit noi să facem ceva bun. Drept care, am coborât fuga-fuguța până la magazin și am cumpărat câteva pâini (feliate). Stiam rețeta de la Romi și parcă fusese gândită pentru două ființe care nu știau nici cel mai elementar lucru în bucătărie.

Ne-am apucat cu mult entuziasm să tăiem cojile de pâine și să punem numai miezul într-o tavă. Apoi am stropit pâinea cu apă sau cu lapte (nu-mi amintesc exact :d) și am pus de toate pe ea: salam, brânză rasă, cașcaval, roșii…tot ce am găsit în frigider.

Pizza noastră avea față de fetiță, că doar era gătită de două mezmoazele.

Bănuiesc că ar fi interesant să spun și cum a ieșit. Spre surprinderea noastră, rezultatul a fost unul foarte reușit. Așa că am repetat operațiunea de câteva ori, și ele la fel de triumfătoare.

P.S. La mulți ani, Cora!!!