Concluzia este simplă.

2 06 2009

Liniștea de dinaintea furtunii.

Lumea începe să-și facă apariția. La început timid, însă în scurt timp se va vedea foarte ușor dorința tuturor de a-și asigura un loc bun pentru concert. Forfota devine din ce în ce mai puternică, entuziasmul crește în cantități industriale cu fiecare minut.

Se aprind câteva reflectoare și îmi dau seama că totul este pe cale de a începe. Simt cum îmi saltă corasonul în piept și nu pot să nu zâmbesc! Sunt pur și simplu în extaz!

Și numai când îmi imaginez cum va fi totul mi se face pielea ca de găină. Parcă îi văd pe toți lângă mine, agitându-se, vorbind între ei (dar, din când în când, aruncând fugar un ochi spre scenă „Nu mai începe, dom’ne, odată?!?”).

Și cel mai palpitant este începutul concertului, când te întrebi cu ce melodie încep, dacă o să o cânte și pe preferata ta, cum o să sune live, cum o să arate live, cum o să te simți tu LIVE.

După?

După țopăi ca nebuna pe toate melodiile pe care le știi cuvânt cu cuvânt și te bucuri de un solo de chitară bine realizat și te minunezi de energia solistului și de transa în care se află toți spectatorii. Nu te uiți la ceas, pentru că ți-e teamă că mai e atât de puțin și se termină, iar tu ai vrea să lungești totul.

Apoi aplauzele frenetice de la sfârșit, când cu toții sperăm ca artiștii noștri favoriți să revină, deși e clar că s-a terminat.

Ultimul pe lista mea este somnul post-concert: te visezi pe scenă, alături de formație, te vezi în culise, alături de ei sau, de ce nu, te visezi pe tine în locul lor (însă melodiile sunt originalele întotdeauna).

Concluzia este simplă. Vreau la B’Estfest.