Hai să.

16 07 2009

Hai să colectăm selectiv!

Muult tam-tam s-a mai făcut pe tema asta. Cu toții am fost puțin intrigați de această idee. „Cum să stau eu să mă uit unde îmi arunc ambalaju’? ” – asta dacă mi-l arunc la coșul de gunoi!

Dar, la fel de ușor (sau poate că nu), ne-am și obișnuit cu ideea de a sta cu hârtia 2 secunde în mână, în timp ce citim ce scrie pe pubelă/coș. Acum chiar se întâmplă să îți reproșeze cineva pe stradă că nu ți-ai aruncat sticla de Cola unde trebuia.

Perfect. Până aici.

Ce a fost mai greu a trecut. Am educat poporul, masa, mulțimea, nătărăii.

Săptămâna trecută eram în Gara de Nord. Așteptam trenul. De fapt, așteptam locomotiva, în care era al meu pachet. (Asta e modalitatea prin care mulți părinți le trimit copiilor de-ale gurii).

Si stând, și stând, trece pe lângă mine „omu’ cu pubela”, „omu’ Rebu”. Care ce face? Conștiincios, se îndreaptă către coșurile de gunoi, să le golească. Nimic ciudat. Până când observ că adună tot gunoiul și-l trântește în pubela lui.

Acum stau și mă gândesc: oare de ce ne mai chinuim să colectăm selectiv, de ce mai facem zeci de coșuri de gunoi speciale, cu 3 „compartimente”, dacă le trântim pe toate (sticle, hartii, metale, plastice) în același loc?

Hai să facem și noi ceva normal. Măcar o dată.

Anunțuri




Mare (1)

6 07 2009

O schimbare de peisaj este întotdeauna benefică.

O schimbare a peisajului vechi cu un peisaj vechi, dar care îți arată întotdeauna ceva nou este foarte interesant.

2 fete cucuiete cu 2 ghiozdane și 2 gentuțe. Fix 3 cupluri :). Un tren umplut de oameni care se duceau în aceeași direcție, cu aceeași direcție. Am pornit cu entuziasmul specific. Pe parcurs l-am mai pierdut, pentru că ne-am dat seama că al nostru tren rapid circula după principiul „încet, dar sigur”.

Constanța ne aștepta pe la 23:12. Speram că vom ajunge în timp util să mai prindem un maxi către destinație. Am avut noroc, singurul care mai ducea către Costinești ne astepta de o oră („Voi ați venit cu trenul din București? Frate, vă așteptăm de o oră!”). Excepție făcând prețul exorbitant al unei călătorii din Constanța în Costinești (în condițiile în care din Constanța până în Mangalia șoferul lua aceeași sumă de bani), drumul a fost lin și simțeam cum ne umplem de energie.

Nu mai fusesem de 3 ani în Costinești și îmi era tare dor de White Horse.

Insă incă de la intrare am fost izbită de cât de diferit era totul. In afară de faptul că simțeam că nu facem parte din peisaj (eram privite ca „vamaioții de weekend”), încercam să găsim puncte de reper. Una cunoștea Costineștiul, alta plutea în derivă – ca întotdeauna, de altfel. Muzica varia, n-am ce zice. Intr-o parte Michael Jackson, în alta Nicolae Guță. Ce-i drept, domina al doilea.

Ne-am găsit repede gazda și am rămas gură-cască atunci când am văzut ce pot face niște oameni cu bun gust. O căsuță frumoasă, cu o curte mică, dar ca o oază de liniște. Acolo am văzut pentru prima oară cum arată un măslin și un nectarin.

In momentul în care am intrat în White Horse ne-am liniștit. Totul era la fel. Aceeași oameni, aceeași muzică, aceeași atmosfera. O bere lângă și un om cu care să vorbești e tot ce-ți trebuie. Asta până îti vine cheful de dans și de alături celor care au aceeași stare ca și tine. Și uite cum se duce o noapte.

De fapt…. și uite cum se duce un weekend. Și te trezești că mai ai de stat o oră. Oră în care trebuie să-ți faci bagajele și să pornești agale către gară. Și să te urci iarăși într-un tren, știind că și acesta va merge în același ritm ca și celălalt.

Apa a fost foooaaarte caldă și ne-am bălăcit destul de mult.

Uff … Ce cald a fost azi în București. Hai să ne mutăm la mare.

Later edit: Mare (1) în speranța că o să am mai mult de 2 posturi de acest gen





P.S.

2 07 2009

Mâine plec la mare.

Tocmai am luat biletele de tren, acum e sigur!





Ziua zero

2 07 2009

Nu. Nu este vorba de ziua de azi.

Ieri am fost părtașă la ziua zero. Soare, zăpușeală, norișori, nori, picături de ploaie, furtună, fulgere, tunete. Cam așa a fost. …sau nu?

Dacă ați fost și voi la Romexpo, la B’Estfest, știți despre ce vorbesc. Am decis să mă duc în ultima clipă. După o zi deprimantă, care fusese presărată și cu câteva lacrimi, trebuia să-mi reintru în dispoziție. Prea mă epuizasem psihic, așa că am fugit către Patrice și, atracția principală, The Killers.

Nu aveam bilete, dar nu asta era problema. Puteam foarte ușor să cumpărăm de la intrare. Cum suntem niște fete norocoase, am întâlnit o tipă din echipa de organizare care ne-a vândut biletele ei. Mai ieftin. HaHaaa!

Nu am refuzat evantaiele de la Alto. Ne gândeam că o să fie mană cerească pe căldurile alea.

Patrice a cântat în stilul propriu, iar pe Soulstorm a început să plouă serios. Nu ne-a păsat (până la un anumit punct). Insă înainte de White Lies ne îndreptam toți cu pași grăbiți la adăpost, că se anunța furtună mare.

Norocul a fost că ne-am pitit de picăturile de ploaie în cortul în care erau muuuulte Nintendo Wii!!! Normal că în momentul în care ne-am jucat noi s-a strâns lume în jur și au început să ni se facă poze. Eram singurele jucătoare care se manifestau foarte vocal.

Momentul mult așteptat a fost (în afară de oprirea ploii) concertul The Killers. Au început cu Human și au terminat cu When you were young. Practic, prima melodie e cea mai proaspăt scoasă din studio și ultima e prima de care am auzit eu. Exprimându-mă incredibil de modest, spun că mi-a plăcut. Nu mă așteptam să cânte atât de bine și să transmită atât de mult.

Am cântat, am sărit, m-am udat leoarcă, am țopăit prin băltoci. Am țipat pentru bis și am mai țipat și după ce s-au întors pe scenă.

Acum, în loc de concluzie pot spune doar atât. Vreau să-i văd în România la un concert numai al lor.

YipeeKayey.