Se poate în linişte?

22 11 2009

Cât de bine te cunosc? Iţi ştiu fobiile? Stiu ce îţi place să mănânci? Iţi cunosc trupa preferată? Dar scriitorul care te fascinează cel mai tare?

Stau şi mă gândesc de câteva zile cât de important e să cunoşti pe cineva. Să ştii dacă îţi poţi permite o glumă de căcat cu persoana respectivă. Să-ti dai seama după zâmbet sau după privire când vrea să zică ceva.

M-ai lua cu tine la operaţie? Să am grijă de tine când te trezeşti din anestezie? Ai avea multe secrete pe care ţi-e teamă că le-aş afla?

Sau ai tupeu să-mi spui pe faţă ce gândeşti, ce crezi despre mine, fără să te temi că mă supăr? Ti-ar fi ruşine să faci pipi de faţă cu mine? Dar mie?

Ajungi la un moment dat să cunoşti o persoană cu adevărat. (Sau nu). Să nu mai fie nevoie să foloseşti cuvinte. Imi place la nebunie când văd la o terasă două persoane care stau la aceeaşi masă şi nu-şi vorbesc. Trebuie să ajungi la un nivel foarte înalt de cunoaştere a celuilalt ca să reuseşti asemenea lucru.

Si nu, nu mi se pare deloc monoton. Pur şi simplu, ştii absolut tot ce e de ştiut. Si chiar dacă trece cineva interesant pe lângă voi, vă uitaţi unul la celălalt/una la cealaltă şi zâmbiţi. Stiţi ce vrea fiecare să spună. Dar nu mai e nevoie de niciun cuvânt.

Nu zic că dacă aveţi subiecte de discuţie înseamnă că nu vă cunoaşteţi deloc. Si nici că nu sunteţi la acel nivel de cunoaştere despre care vorbesc. Numai că mi se pare atât de frumos să vezi doi oameni care stau cu o cafea în faţă şi se uită în jur. Fie că sunt iubiţi, fie că sunt prieteni.

Ce-ar fi să uităm o clipă de cuvinte? Si să vedem dacă cu liniştea ne descurcăm.

Poza aici.

P.S. Da, am fost şi la vot.

Anunțuri




Teamă

7 11 2009

De ce ne e teamă să fim respinşi? De ce ne e teamă să ne arătăm partea sensibilă şi dăm o primă impresie de roboţi?

De ce ne deprimăm dacă nu-şi întoarce privirea un Nimeni după noi?

De ce ne aşezăm în mijlocul ringului şi dansăm lasciv, doar-doar ne-o remarca cineva? Si dacă ne remarcă, vrem să cunoaştem persoana respectivă? Sau rămânem doar cu ideea că „în seara asta am arătat bine”?

De ce dorim să epatăm cu aspectul fizic? Ne e teamă că nu avem personalităţi? Sau ne e teamă că dacă ne arătăm din prima EUrile reale dăm semne de slăbiciune?

De ce jucăm roluri în faţa persoanelor cărora vrem să le atragem atenţia? De ce ţinem cu orice preţ să vorbim tare, să râdem tare, să gesticulăm cu prea mult pathos?

De ce renunţăm la a mai fi Noi atunci când avem în faţă o persoană de sex opus? De ce afişăm zâmbetul „uită-te la mine”?

De ce încercăm să părem mai deştepti decât suntem? De ce înflorim poveştile interesante care ni s-au întâmplat?

De ce continuăm, în mod constant, să ne subapreciem?





Trece vremea

2 11 2009

Preiau de la Corina o leapșă tare drăguță.

La 21 de ani am mușcat prima farsă din viața mea. Detalii în postul anterior.

La 20 de ani am făcut bungee-jumping. Si am fost la concert Metallica!

La 19 ani am descoperit Expiratul și Club A-ul.

La 18 ani mi-a îndeplinit mama dorința de a avea ochi albaștri. Si mi-am luat și permisul.

La 17 ani am pilotat un avion. Da, pe bune.

La 16 ani m-am îndrăgostit nebunește. Tot atunci m-am operat de apendicită și am delirat de la anestezie.

La 15 ani am mers cu locomotiva de la Ploiești la Buzău. Si am fost la primul chef din Apartament.

La 14 ani mi-am făcut buletin. Si am fost pentru prima oară în discotecă.

La 13 ani am luat prima palmă de la mama. In baie. Imi amintesc că am auzit și ecoul.

La 12 ani îmi puneam șosete sub bluze și dansam ca Michael Jackson.

La 11 ani am fost foarte debusolată când am văzut că există câte un „învățător” pentru fiecare materie.

La 10 ani m-a obligat mama să-mi fac o a doua gaură în ureche.

La 9 ani am avut primul inel de aur din viața mea.

La 8 ani mă certa mereu învățătoarea din cauza stiloului meu, care scria prea gros.

La 7 ani mi-au pus cheia de gât și m-au dat la școală.

La 6 ani aveam rolul central în toate piesele de la cămin. Si făceam febră doar pe jumătate de corp.

La 5 ani mă trezeau educatoarele să păzesc copiii cât își beau ele cafeluța. Asta până l-am bătut serios pe cel mai dement copil din grupă.

La 4 ani eram mare fan Mariah Carey. Pantalonii de pijama erau evazați.

La 3 ani o sunam pe mama la serviciu și vorbeam cu șeful ei: „Ciefuu? Piobieme?”

La 2 ani mi-au furat suzetele. Aveam în permanență 3: una în gură și două în mâini. Nu-i problemă, imediat după i-am păcălit cu baloanele…le foloseam moțul ăla pe post de suzetă.

La 1 an m-a scos bunică-miu la plimbare îmbrăcată cu desou-ul bunicii mele…a crezut că-mi luase mama o rochiță nouă. Si tata îmi spunea povesti porno.

In perioada 0-1 ani am stat cu piciorușele în gips.

In primele zile am fost o reală dezamăgire: pentru mama eram cel mai urât copil din salon, iar bunică-miu și bunică-mea au fost dezamăgiți de sexul meu.

Hehe, ce vremuri!