sesiune!

29 01 2009

Stiu ca anunt putin cam tarziu, dar A INCEPUT SESIUNEA! Cu toate cele bune (si, bineinteles, cele rele), pornim cu toti catre un camp de lupta nu tocmai conventional, dar tot la fel de dur ca oricare altul. :))) Cred ca este prea dimineata pentru mine si pentru acest post.

Azi am examen. Si ma duc senina, desi nu ma simt prea bine. Toata seara am avut tensiunea cam mare si nu prea puteam sa respir. Si am mai fost si singura in camera, fapt ce m-a facut sa dramatizez totul. Ma gandesc cum ar fi fost daca nu as fi avut net: n-as fi aflat ca ideal este sa bei o ceasca de apa cu zahar (facem abstractie de faptul ca la 10 secunde dupa ce am terminat o de baut aflu ca, de fapt, era mai bine daca doar rontaiam eu linguritza de zahar, fara sa il dizolv in apa) si nici ca e buna o aspirina. Le-am incercat pe toate 3, dupa care m-a bagat cu ene in pat. Cu ene…cel care vine pe la gene.
M-am trezit tot in starea aia, insa putin ameliorata. 
Cred ca o sa mai bag o aspirina, sa nu ma trezesc la examen cu necesitatea unei interventii de specialitate. Nu de alta, dar n-am timp de complicatii.
Ne vedem dupa!
Anunțuri




…rest in peace

10 01 2009

Nici nu a inceput anul bine, ca normal ca suntem intampinati de o veste tragica. Chiar ma gandesc cat vor mai rezista ai mei psihic. De-abia asteptam sa scapam de 2008…sa incepem din nou. Sa respiram din nou aer curat. Cand….hodoronc tronc…mai primim un shut. Si de data asta unul care ne-a doborat, unul dupa care o sa ne ia ceva timp sa ne ridicam la loc. Nimeni nu se astepta. De fapt, in general nimeni nu se asteapta la asa ceva…numai ca este inevitabil.

„Este legea firii”…mi s-a spus astazi de cateva ori. Stiu! Cine nu stie asta? Numai ca nu exista nicio persoana care sa accepte asa ceva din prima. Care sa realizeze ca tocmai s-a dus cineva important. Ca asta a fost totul. Si ca au ramas atatea lucruri nespuse, atatea intrebari, atatea raspunsuri. Atatea priviri pe care ai vrea sa le mai impartasiti. Am ramas cu o multime de amintiri frumoase si ma doare groaznic faptul ca astea sunt singurele, ca nu o sa mai pot sa mai strang. S-a pus punct si nimeni nu era pregatit pentru asta.
Si cand imi amintesc ca de Sfantul Ion m-a sunat si mi-a compus o poezioara. Asa era intotdeauna, stia cum sa ma stimuleze. A fost prima persoana cu care m-am certat din cauza limbii franceze. Chiar voia ca eu sa o invat, pentru ca „e o limba minunata, romantica, melodioasa”. Si…pana la urma mi-am dat si eu seama de asta. Si era foarte mandra de mine. Chiar de Craciun am sunat-o si i-am cantat un colind in franceza….am simtit din glasul ei cat de emotionata era.
Cand eram micutza ma duceam la ei si stateam cateva zile. Ma simteam in tabara, undeva departe. Intr-o alta lume….desi stateau la 5 minute de blocul meu. Insa acolo era casa mea de vacanta (desi uneori eram mult mai pusa la punct si pusa la invatat decat acasa). Acolo erau pantalonii mei de pijama speciali. Si oglinda mare de pe hol, in fata careia stateam cu orele, dansam, cantam. Sa nu uit Scrabble-ul…si certurile pe cuvinte…apoi ea venea cu dictionarul si ma convingea de ce nu aveam dreptate.
Mancarea pentru vrabiutze…la care gateam tot atata timp cat ea pregatea pranzul…si mancam cu totii in acelasi timp…noi si vrabiutzele.
A…! Si cand a pierdut-o pe Mitzush :)) Am inceput cu totii sa o cautam…si pe holul blocului…si pe afara. Eram disperati, disparuse pisica. Si, cand colo, o inchisese din greseala in camara.
Toate injectiile din copilarie (penicilina)…ea mi le-a facut – era asistenta medicala. Si stiu ca nu-i era foarte usor, pentru ca de fiecare data cand o vedeam incepeam sa plang, dar stiu ca imi voia binele si-si ignora sentimentele de bunica.
:)) cand eram la gradinita am facut paduchi :))) si ea statea cu orele si ma puricea. si nu se lasa pana nu-i extermina pe toti. nu-mi era foarte simpatica in momentele alea, dar mi-am dat seama ca ceea ce facea era bine. Era singura solutie.

Acum, 10 ianuarie, tot ce-mi ramane de facut e sa stau sa analizez trecutul meu cu ea, sa ma bucur de ce am avut, sa ma bucur de fiecare imagine a ei ce imi este intiparita in minte, pentru ca asta este totul. Aluca noastra a ales lumea aia mai buna, aia la care speram cu totii.
Aluca si Sidi sunt ingerii nostri. Si au grija de noi….de acolo….de sus.






doare?

9 01 2009

ce faci cand te doare maseaua?

simplu.
intai de toate iei un algocalmin. nu trece? mai iei unu. persista? il mesteci.
se linisteste putin, apoi te ia mai tare.
iesi din camera si le ceri baietilor care fumeaza pe hol. unul iti da nurofen, iar altul o ceasca de tuica. le incerci pe amandoua, dar maseaua e incapatanata.
asa ca apelezi la o englezoaica…care-ti da alta pastila. p-aia o iei mai tarziu putin, ca sa nu exagerezi. mai iei o dusca de tuica, te mai plangi putin.
de adormit oricum nu poti.
asa ca incerci sa te calmezi cu gandul ca o sa ajungi pe scaunul unui dentist, care o sa te chinuiasca cateva ore.
deocamdata…stau si sufar in liniste.
si daca maine nu ma vede nimeni…inseamna ca sunt in spital…drug overdose
see ya.




07.01

1 01 2009

revin dupa multe zile de pauza. a trecut si 2008-ul si ma asteapta un an nou in care nu stiu daca am planuri foarte mari. de fapt, nu stiu daca am vreun plan. dar stiu ca e bine sa pornesti cu ganduri bune, ca poate asa o s-o duci tot anul.

fiecare inceput de an e placut pentru mine. cadouri de craciun (stiu ca asta nu e de an nou…dar la mine tot in categoria aia se pune), plus cadouri de Sfantul Ioan. si cum de multa vreme nu mai sunt cadouri propriu zise, e placut sa o aud pe mama spunandu-mi: „maine iti pun cadourile pe card”. si nu sunt deloc materialista. dar e asa e bine….
vineri ies la o bere si la un rentz/wist, ca imi era tare dor. si cum nu ne mai permitem in aceasta perioada sa pierdem nopti, am ales varianta mai babeasca, dar tot la fel de placuta. pana la urma, ce conteaza?
am fost si la munte in vacanta asta. s-a simtit ca a fost o schimbare majora la directiune, pentru ca nu ne-am mai permis absolut orice. nu a mai fost aerodromul din ghimbav numai al nostru. dar asta nu ne-a impiedicat mai deloc. la zapada…am fost in poiana. mi se pare din ce in ce mai trist an de an. noroc ca am ales sa mergem pe rasnov, pentru ca altfel am fi facut ore bune pe drumul traditional. si…colac peste pupaza…cand intram in poiana ne dirijeaza un politist pe o straduta laturalnica, pe care nu mai fuseseram niciodata. si am parcat masinile la 15 minute de partii ( adica partia prostilor – bradu). si dupa ce ca eram cu totii enervati de situatie, nu aveam nicio sansa sa inchiriem vreun ski/snowboard. erau cozi de cativa metri in conditiile in care la centrele respective nu se mai inchiria pe moment nimic. toate erau date. 
asa ca am apelat la celebrul sac menajer, dupa care la sanie. e adevarat, e cam dureroasa experienta, dar, in lipsa de altceva, doar nu stai sa ingheti.
aa! m-am si indragostit! i-am zis „rautate mica” si era patrat de gras. si de fiecare data mi se parea ca stramba din nas, ca e nervos.. si nu m-a lasat mama sa i-l fac cadou. si nici tata. si nici administratorul caminului. asa ca l-am lasat in ghimbav.
acum ma bag la somn.
si cand o sa ma trezesc nu o sa mai fie ziua mea. dar o sa fie iar vineri :))