Copíi și cópii

15 09 2009

Deocamdată sunt într-o pauză. Refuz până să și gândesc.

De două săptămâni mă caut în continuu pe mine. Pe mine care pierdea vremea fără pic de rușine și care se mândrea cu asta. Nu pot spune că m-am regăsit întru totul. Deși nu sunt mulțumită încă de cantitatea de nesimțire cu care am funcționat, sunt pe calea cea bună.

Am stat cu Bubaleta. Numai eu cu ea. Adică am făcut câteva zile pe dădaca. De la hrănit, la schimbat de scutece (ooo, DA!!!), la îmbrăcat, la plimbat cu căruțul. Nu mi-a displăcut deloc. Insă nu am putut să nu remarc privirile aruncate de toată lumea pe stradă. Dacă erau unii care nici nu mă băgau în seamă, majoritatea se uitau la mine de parcă aș fi băgat cuțitul în copilul ăla în fața lor.

Mințile unora refuză gândurile cele mai apropiate de normal. In ochii majorității, eram un copil depravat. Un copil depravat cu copil. Mă intrigă și mă amuză faptul că în ochii celorlalți nu puteam fi sora bebelușului, de exemplu.

Stiu că trăim într-o lume în care copii de 12 ani știu de unde vin bebelușii. Dar parcă mi-e dor să îi văd naivi. Să văd copilașii vecinilor mei jucându-se în spatele blocului după-amiaza. Să mă enerveze când îmi deranjează somnul de frumusețe cu Baba Oarba lor.

Eu săream coarda toată ziua. Si mă jucam badmington până nu mai vedeam fluturașul. Sau până mă chema bunică-mea a 10-a oară-n casă. Nu stăteam cu ochii ancorați în monitor. Nu știam ce-i ăla WOW. Când voiam ceva cu adevărat nou mă jucam SIMS. Construiam case, familii, comunități. Nu auzisem de Counter Strike. Nu mă omoram virtual cu nimeni.

Acum trec pe stradă numai pe lângă sosii Hannah Montana și Lord of the Rings.

Poza aici.

Anunțuri