Mare (1)

6 07 2009

O schimbare de peisaj este întotdeauna benefică.

O schimbare a peisajului vechi cu un peisaj vechi, dar care îți arată întotdeauna ceva nou este foarte interesant.

2 fete cucuiete cu 2 ghiozdane și 2 gentuțe. Fix 3 cupluri :). Un tren umplut de oameni care se duceau în aceeași direcție, cu aceeași direcție. Am pornit cu entuziasmul specific. Pe parcurs l-am mai pierdut, pentru că ne-am dat seama că al nostru tren rapid circula după principiul „încet, dar sigur”.

Constanța ne aștepta pe la 23:12. Speram că vom ajunge în timp util să mai prindem un maxi către destinație. Am avut noroc, singurul care mai ducea către Costinești ne astepta de o oră („Voi ați venit cu trenul din București? Frate, vă așteptăm de o oră!”). Excepție făcând prețul exorbitant al unei călătorii din Constanța în Costinești (în condițiile în care din Constanța până în Mangalia șoferul lua aceeași sumă de bani), drumul a fost lin și simțeam cum ne umplem de energie.

Nu mai fusesem de 3 ani în Costinești și îmi era tare dor de White Horse.

Insă incă de la intrare am fost izbită de cât de diferit era totul. In afară de faptul că simțeam că nu facem parte din peisaj (eram privite ca „vamaioții de weekend”), încercam să găsim puncte de reper. Una cunoștea Costineștiul, alta plutea în derivă – ca întotdeauna, de altfel. Muzica varia, n-am ce zice. Intr-o parte Michael Jackson, în alta Nicolae Guță. Ce-i drept, domina al doilea.

Ne-am găsit repede gazda și am rămas gură-cască atunci când am văzut ce pot face niște oameni cu bun gust. O căsuță frumoasă, cu o curte mică, dar ca o oază de liniște. Acolo am văzut pentru prima oară cum arată un măslin și un nectarin.

In momentul în care am intrat în White Horse ne-am liniștit. Totul era la fel. Aceeași oameni, aceeași muzică, aceeași atmosfera. O bere lângă și un om cu care să vorbești e tot ce-ți trebuie. Asta până îti vine cheful de dans și de alături celor care au aceeași stare ca și tine. Și uite cum se duce o noapte.

De fapt…. și uite cum se duce un weekend. Și te trezești că mai ai de stat o oră. Oră în care trebuie să-ți faci bagajele și să pornești agale către gară. Și să te urci iarăși într-un tren, știind că și acesta va merge în același ritm ca și celălalt.

Apa a fost foooaaarte caldă și ne-am bălăcit destul de mult.

Uff … Ce cald a fost azi în București. Hai să ne mutăm la mare.

Later edit: Mare (1) în speranța că o să am mai mult de 2 posturi de acest gen





P.S.

2 07 2009

Mâine plec la mare.

Tocmai am luat biletele de tren, acum e sigur!





E apa rece

9 06 2009

„E frumos. E apa rece. Mi-a zis Bubu, că eu n-am încercat-o”

Ca să clarific, sunt vorbele mamei. Care e acum la mare cu tata. În Vamă. Cu cortul.

Și eu nu m-am obișnuit încă cu zăpușeala de aici. Azi a plouat și, în secunda doi, lumea era la tricou pe stradă.

Gata, mă bag în pat, că mă așteaptă o zi agitată.

Șapte purici pe-un picior!





Cât mai repede, dacă se poate!

1 06 2009

Vreau la mare.

Vreau să mă urc în tren, să mă plictisesc 3 ore și ceva. Vreau să cobor în Mangalia și să alerg ca să prind și eu loc în maxi-ul ce duce în Vamă. Mi-e dor de buluceala din autobuz, de mulțimea care de-abia așteaptă să se arunce în mare, de fețele entuziasmate. Apoi să cobor din maxi și să mă cazez fuga-fuga la Chez Alex – locul nostru de suflet, Tanti Mariana noastră. Să ne asigurăm că stau în una din cele două camere pline de amintiri. Fie la etajul 1 – unde am stricat clanța, fie la etajul 2 – unde am distrus wc-ul.

Hehe. Îmi las imensul bagaj și pornesc pe Magheru. Zâmbesc la Pirați, la Epavă, salivez la shaorma de la Canapele, îmi amintesc de ciorbele de la Frontiera (dar nu uit că tot cel mai bine mă simt după ce sunt servită de Mitocani. )

Și uite-o.

Vreau să fie valuri imense, așa că mă ascultă supusă. Sunt valuri imense. Și înspumate. (Și da, în mintea mea SUNT alge în apă). Nisipul mă frige, așa că alerg până la mal. Nu intru din prima, apa e puțin rece. Și valurile (imense) mă stropesc. Mi se agață alge de degetele de la picioare și zbaaaaaang! Mă arunc. E sărată, mi-era dor de gustul ăsta.

Mă așez pe prosopul meu colorat după ce mă asigur că nu e nisip pe el – nici în vis nu-mi place cum se simte nisipul pe pielea udă. Berea mă așteaptă, bineînțeles, în pahar de plastic. Se coace și ea la soare, pentru că îmi place mai mult ideea de a o avea decît de a o bea.

Închid ochii și ascult. E copilul disperat care o strigă pe Olga, e Cole căutându-și loțiunea, e Cris care-și aprinde țigara, e un străin care trece pe lângă mine și mă stropește.

Adorm.