Cel mai tare vânător.

6 01 2011

Da, da, ăla sunt eu. Cel puțin așa îmi spune toată lumea. Mă rog…nici eu nu îi înțeleg foarte bine, poate pentru că nu-mi zic ei chiar așa. Am auzit eu că aștia mă strigă in germană. Cert e că nici măcar unul dintre ei nu știe să vorbească limba aia prea bine.

Totul a pornit de la o preferință pentru o anumită băutură: Jägermeister. Nu știu eu ce e de capul ei, au ținut morțiș să mă strige de 20 de ori pe zi așa. Și nici măcar nu s-au sinchisit să îmi dea și mie să gust.

Ieri au decis ei că o să fiu musafir în casă la Ioana…o cunosc și p-aia puțin, că mai vine în vizită la mine. M-a urcat crețu ăla care tocmai s-a tuns în mașină și m-a dus în altă parte a orașului (am auzit că ar fi undeva aproape de Buzău, dar nu sunt sigur).

Nici n-am mirosit eu bine noua căsuță, nici nu mi-am însemnat teritoriul, că obsedata aia m-a băgat în cadă…și doar știți, fraților, că nu îmi place! M-a udat pe labuțe și mai și țipa la mine: Jäger, stai! Jäger am  înțeles eu că sunt eu, dar mai departe să mor de înțeleg! Pe cuvânt de labrador!

Uhuu! Freedom! Liber să mă mișc prin casă. Hm…mai mică decât headquarters-ul meu. Îmi arată Ioana pampersul și îmi spune că acolo trebuie să fac pipi. Dada! Acolo să faci tu! Măi fată, să-ți explic eu ceva. Eu trebuie să mă asigur că, dacă mai ajunge vreodată un câine în mini-căsuța asta, trebuie să știe că eu am fost primul. Deci stai tu, Ioană, liniștită, că o sa fac primul pipi lângă ușă, pe al doilea în pat, pe pătura asta verde și mișto.

Și, pentru că îmi este extrem de sete în seara asta, cred că al treilea pipi o să fie exact în fața ușii de la bucătărie. Și pentru ăsta îți și explic: îmi imaginez că o să fii tare supărată pe mine după primele două. Și eu o să fac pe pedepsitul. O să ma uit chiar și cu ochii mei de cățelus iubibil la tine! Și, când ți-o fi lumea mai dragă, ieși din bucătărie și calci direct în surpriza mea! Muhahahahahaha!

Later edit: O-O! Tocmai mi-a zis nebuna că nu-mi mai dă de mâncare în seara asta! Tâmpitooooo, tu nu te uiți la tine ce slăbănoagă ești? Vezi labele asteaaaa? Crezi că-mi cresc cu oasele astea pe care tot mi le dai să le rod? Ia vezi, că te umplu acum de zgârieturi pe mâini! Și nu mă enerva prea tare, că te mușc și de una dintre chestiile alea pe care le tot ferești când mă mișc agitat pe lângă tine!

Later edit 2: Gata, am obosit-o de tot! A închis lumina, cică să înțeleg că urmează să dormim. Fraiera, mi-a dat și să mănânc, știam eu că nu o să reziste! Ca să nu mai spun că m-a chemat și în pat. V-am spus eu că privirea mea de cățelus iubibil este irezistibilă! Oricum o să dorm toată noaptea pe Cealaltă tipă (pe ea chiar nu o cunosc, dar mi-a zis mie Ioana să-i zic Cealaltă), că am eu impresia că o doare ceva. Ăștia n-au auzit de iarbă?? Mâncați, fraților, că face bine!

Și în dimineața asta m-a scos afară. M-a și îmbrăcat. Azi îmi place de ea, e tare grijulie. Am facut chiar și pipi unde trebuie, atât îmi e de drag de ea. O văd preocupată și m-am lipit de ea acum. Stau cu capul pe laptop-ul ei și mă uit ce repede-i merg degetele. Și o mai și pup pe mână. Da, azi chiar e o simpatică.

Brb, tocmai am căzut de pe canapea.

Wuf-wuf!

Anunțuri




În seara asta vreau să mă împac cu mine.

22 10 2010

N-am mai fost de foarte mult timp la balet, operă, teatru et comp. Scuza pe care mi-am şi am tot repetat-o este că nu am mai avut timp. Nu mă cred nici eu când spun asta, dar îmi mai repet şi că repetiţia e mama învăţăturii.

În seara asta vreau să mă împac cu mine (mă). Cum? Sper să mă duc la balet, la teatru. Nu e chiar doi în unu, dar eu zic că merită. De ce zic că sper şi nu zic că „mă duc la balet, la teatru”? Pentru că nu mai sunt bilete la PUSH. Norocul meu este că am descoperit că Webcultura şi Intalnirile JTI au un concurs minunat!

De ce PUSH? Pentru că nu e de ratat. Două monumente ale dansului: Sylvie Guillem şi Russel Maliphant. În seara asta, la 19:00, la Teatrul Naţional Bucureşti.

În caz că aveţi deja bilete şi mă vedeţi şi pe mine pe acolo, să ştiţi că zâmbetul de copil care a primit o acadea e pentru că Webcultura mi-a făcut cadou acea acadea. 🙂

Vă las cu câteva imagini cu cei doi:






Depinde sau nu depinde?

4 02 2010

Discuție în această seară pe mess:

Dragoș: tu ce faci?

Ioana: stau

Dragoș: fără să faci nimic?

Ioana: trăiesc

Dragoș: :))

Dragoș: păi asta merge de la sine, nu depinde de tine

Ioana: nu depinde de mine pentru că vreau eu să nu depindă de mine

Dragoș: păi da

Dragoș: deci deocamdată nu depinde de tine, atât timp cât vrei să nu depindă de tine

Dragoș: e logic

Ioana: depinde de mine faptul că nu VREAU să depindă de mine. aș putea să vreau să depindă de mine. și tot de mine ar depinde dacă aș vrea să depindă de mine

Dragoș: exact

Dragoș: dar deocamdată nu vrei

Dragoș: de fapt vrei să nu vrei să depindă de tine

Ioana: dar tot de mine depinde că nu vreau

Ioana: tot de mine ține acest nu vreau

Dragoș: normal

Dragoș: dar a nu face nimic nu înseamnă că faci ceva

Ioana: și când nu faci nimic , tot faci ceva

Dragoș: da, dar e o atitudine pasivă

Dragoș: e o diferență între a face sau a nu face ceva

Ioana: bineînțeles că e o diferență

Ioana: dar activ sau pasiv, tot faci ceva și atunci când nu faci nimic

Dragoș: nu chiar

Dragoș: faci ceva când alegi să nu faci ceva

Dragoș: dar după ce ai ales nu mai faci nimic, ci lași să ți se facă

Ioana: și în momentul în care lași să ți se facă ceva, nu tot faci ceva?

Noi n-am ajuns la un consens. Cum e, până la urmă?

Poza de aici.





17.00

22 01 2010

A XVII-a oră din zi.

De curând, a șaptea oră de muncă dintr-o zi.

Pulsul bate din ce în ce mai tare, iar piciorul se bâțâie frenetic pe scaun. Nu mai ai răbdare să stai pe mess, Facebook-ul și-a pierdut interesul de vreo oră (deși te-ai mai uitat pe alocuri la câte-un profil). Nu poți spune că nu te mai poți concentra să-ți duci la bună îndeplinire task-urile, numai că pentru moment mintea îți sare dezlănțuită dintr-un colț într-altul. De la cel mai stupid dialog la conversații filosofice. Cu tine.

Norocul tău e că nu ești singurul „dubios” de acolo. Mai găsești un Corin cu care să te manifești sonor. Asta presupune că te ridici de pe scaun și te duci în bucătărie. Si râdeți. De ce? „Degeaba”, spunea ea azi. Mie mi se pare relaxant. In plus, energia pe care o consumăm n-are nimic constructiv în ea. Noroc că e dozată în cantități relativ mici.

Insă devine din ce în ce mai interesant în momentul în care găsești câțiva lovely people cu care să împărtășești cele 25 minute de râs haotic. O Ligia căreia îi este de ajuns să-i spui: „Ligia, e 5!” și vine fuga la locul faptei. O Mădă, căreia îi mulțumesc că datorită ei am învățat ce înseamnă „ignat”. Si un Alex care ne privește circumspect pe tot parcursul crizei de râs.

Formula e completă. Rezultă conversații despre „bulboc” (bulă), care e respins de societatea în care trăiește (adică de apă), despre Focul Viu, care se răzbună pe tot ce-l înconjoară sau despre urlete în somn. Conversații stropite cu multe râsete.

25 de minute de terapie prin râs. Funcționează!

Deci…ne vedem mâine la 17 trecute fix?





Se poate în linişte?

22 11 2009

Cât de bine te cunosc? Iţi ştiu fobiile? Stiu ce îţi place să mănânci? Iţi cunosc trupa preferată? Dar scriitorul care te fascinează cel mai tare?

Stau şi mă gândesc de câteva zile cât de important e să cunoşti pe cineva. Să ştii dacă îţi poţi permite o glumă de căcat cu persoana respectivă. Să-ti dai seama după zâmbet sau după privire când vrea să zică ceva.

M-ai lua cu tine la operaţie? Să am grijă de tine când te trezeşti din anestezie? Ai avea multe secrete pe care ţi-e teamă că le-aş afla?

Sau ai tupeu să-mi spui pe faţă ce gândeşti, ce crezi despre mine, fără să te temi că mă supăr? Ti-ar fi ruşine să faci pipi de faţă cu mine? Dar mie?

Ajungi la un moment dat să cunoşti o persoană cu adevărat. (Sau nu). Să nu mai fie nevoie să foloseşti cuvinte. Imi place la nebunie când văd la o terasă două persoane care stau la aceeaşi masă şi nu-şi vorbesc. Trebuie să ajungi la un nivel foarte înalt de cunoaştere a celuilalt ca să reuseşti asemenea lucru.

Si nu, nu mi se pare deloc monoton. Pur şi simplu, ştii absolut tot ce e de ştiut. Si chiar dacă trece cineva interesant pe lângă voi, vă uitaţi unul la celălalt/una la cealaltă şi zâmbiţi. Stiţi ce vrea fiecare să spună. Dar nu mai e nevoie de niciun cuvânt.

Nu zic că dacă aveţi subiecte de discuţie înseamnă că nu vă cunoaşteţi deloc. Si nici că nu sunteţi la acel nivel de cunoaştere despre care vorbesc. Numai că mi se pare atât de frumos să vezi doi oameni care stau cu o cafea în faţă şi se uită în jur. Fie că sunt iubiţi, fie că sunt prieteni.

Ce-ar fi să uităm o clipă de cuvinte? Si să vedem dacă cu liniştea ne descurcăm.

Poza aici.

P.S. Da, am fost şi la vot.





Teamă

7 11 2009

De ce ne e teamă să fim respinşi? De ce ne e teamă să ne arătăm partea sensibilă şi dăm o primă impresie de roboţi?

De ce ne deprimăm dacă nu-şi întoarce privirea un Nimeni după noi?

De ce ne aşezăm în mijlocul ringului şi dansăm lasciv, doar-doar ne-o remarca cineva? Si dacă ne remarcă, vrem să cunoaştem persoana respectivă? Sau rămânem doar cu ideea că „în seara asta am arătat bine”?

De ce dorim să epatăm cu aspectul fizic? Ne e teamă că nu avem personalităţi? Sau ne e teamă că dacă ne arătăm din prima EUrile reale dăm semne de slăbiciune?

De ce jucăm roluri în faţa persoanelor cărora vrem să le atragem atenţia? De ce ţinem cu orice preţ să vorbim tare, să râdem tare, să gesticulăm cu prea mult pathos?

De ce renunţăm la a mai fi Noi atunci când avem în faţă o persoană de sex opus? De ce afişăm zâmbetul „uită-te la mine”?

De ce încercăm să părem mai deştepti decât suntem? De ce înflorim poveştile interesante care ni s-au întâmplat?

De ce continuăm, în mod constant, să ne subapreciem?





Trece vremea

2 11 2009

Preiau de la Corina o leapșă tare drăguță.

La 21 de ani am mușcat prima farsă din viața mea. Detalii în postul anterior.

La 20 de ani am făcut bungee-jumping. Si am fost la concert Metallica!

La 19 ani am descoperit Expiratul și Club A-ul.

La 18 ani mi-a îndeplinit mama dorința de a avea ochi albaștri. Si mi-am luat și permisul.

La 17 ani am pilotat un avion. Da, pe bune.

La 16 ani m-am îndrăgostit nebunește. Tot atunci m-am operat de apendicită și am delirat de la anestezie.

La 15 ani am mers cu locomotiva de la Ploiești la Buzău. Si am fost la primul chef din Apartament.

La 14 ani mi-am făcut buletin. Si am fost pentru prima oară în discotecă.

La 13 ani am luat prima palmă de la mama. In baie. Imi amintesc că am auzit și ecoul.

La 12 ani îmi puneam șosete sub bluze și dansam ca Michael Jackson.

La 11 ani am fost foarte debusolată când am văzut că există câte un „învățător” pentru fiecare materie.

La 10 ani m-a obligat mama să-mi fac o a doua gaură în ureche.

La 9 ani am avut primul inel de aur din viața mea.

La 8 ani mă certa mereu învățătoarea din cauza stiloului meu, care scria prea gros.

La 7 ani mi-au pus cheia de gât și m-au dat la școală.

La 6 ani aveam rolul central în toate piesele de la cămin. Si făceam febră doar pe jumătate de corp.

La 5 ani mă trezeau educatoarele să păzesc copiii cât își beau ele cafeluța. Asta până l-am bătut serios pe cel mai dement copil din grupă.

La 4 ani eram mare fan Mariah Carey. Pantalonii de pijama erau evazați.

La 3 ani o sunam pe mama la serviciu și vorbeam cu șeful ei: „Ciefuu? Piobieme?”

La 2 ani mi-au furat suzetele. Aveam în permanență 3: una în gură și două în mâini. Nu-i problemă, imediat după i-am păcălit cu baloanele…le foloseam moțul ăla pe post de suzetă.

La 1 an m-a scos bunică-miu la plimbare îmbrăcată cu desou-ul bunicii mele…a crezut că-mi luase mama o rochiță nouă. Si tata îmi spunea povesti porno.

In perioada 0-1 ani am stat cu piciorușele în gips.

In primele zile am fost o reală dezamăgire: pentru mama eram cel mai urât copil din salon, iar bunică-miu și bunică-mea au fost dezamăgiți de sexul meu.

Hehe, ce vremuri!