Tradiție personală

29 05 2009

Trezită dis-de-dimineață, concentrată pe muncă timp de două ore, predat proiecte et comp.

Ajunsă în cămin, cu un pat foarte zâmbitor, așteptându-mă. Ne alintăm. Eu cu el. Patul.

Însă ce poate fi mai plăcut decât să-ți sune telefonul și de pe celălalt fir să auzi: Hai pe Lipscani. Mi-e dor de Lipscani. Mi-am dat seama că după fiecare examen trebuie să am/avem o ieșire în aer liber. Mai ales că de data asta amândouă avem de celebrat câte ceva. Fiecare cu a ei! By the way. Cris, congrats!!!!!

Ne vedem pe Lipscani. Și eventual și-n Fire.

I’m gonna enjoy this weather.


Anunțuri




Hai să ne înțelegem, da?

28 05 2009

Mâine avem examen. Așa cum am avut și luni și cum tot o să mai avem cateva săptămâni de acum încolo. Observ că nu e cine știe ce agitație, nimeni nu resimte sesiunea foarte pronunțat din punct de vedere psihic. Simt o „nu-i panică” generală pe peste tot, nu numai la CRP-iștii mei.

Problema e următoarea. Cum să ne așezăm în sală? Mă asigur că ICSulescu stă lângă mine, că tocește mult. Ar fi ideal dacă în stânga mea ar sta Cutărică…dar în sesiunea trecută și-a pus mâna pe foaie și n-am reușit să scriu nimic. Acum să vedem în spatele cui stau, pentru că și asta este o decizie vitală.

Perfect: un ochi în dreapta, unul în stânga (cu puțin noroc, bineînțeles), unul în față și ne-am aranjat!

Acum hai să ne înțelegem. Dacă tot nu avem niciun stres și operăm conform sistemului „dacă nu curge, pică”, hai să mergem cu asta până la capăt. Ce ne mai complicăm atât?

P.S. : Ne vedem mâine la examen. Sămă, stai lângă mine, daaa?





Așa nu.

27 05 2009

De câteva zile eram foarte încântată de faptul că mai aveam puțin și mă angajam. Trecusem de primul interviu, și de al doilea, iar al treilea urma să fie cu Președintele companiei…Tăticul Tăticilor în România. Buun! Am fost, am vorbit cu el, mi-a explicat, i-am explicat (am uitat să menționez faptul că interviul a fost în engleză?). Plec după ce-mi spune tipa de la HR că o să-mi trimită ea un e-mail cu rezultatul. Nici nu ies bine din sediu, că mă sună să mă întorc – mai voia cineva să-mi vorbească.

Citește restul acestei intrări »





Iar…

21 05 2009

                O zi tare încărcată…o ultimă lună foarte agitată. Si azi, mai ales…o zi tare urâtă. O zi în care îmi dau seama că  EUl de azi nu va mai fi la fel și mâine, că ce am făcut azi mâine va fi trecut. Dar că ce vreau acum este deocamdată încă în stadiul de „vreau”. Si știu că și mâine va fi la fel, deși așteptările-mi sunt altele. Si mai trebuie să aștept ceva vreme pentru a mă simți împlinită.

                Deocamdată totul are nimic și nimicul are tot. Si eu sunt undeva la mijloc, nicăieri.





I’m new around here

9 05 2009

Și uite cum am ajuns eu pe wordpress.com!

Al meu blog…prim blog…își flutura modestele cuvinte pe blogger.com. Și nu de puține ori mă plângeam lui Cris și-i expuneam nemulțumirile mele referitoare la blogger. Iar aseară am vorbit și am tot vorbit, ea-mi tot explica ce poate ea să facă pe blogul ei. Recunosc că m-am gandit și la varianta conform căreia eu nu știu să butonez și, astfel, nu am reușit eu să găsesc diverse ascunzișuri. Dar nu cred că sunt chiar atât de aiurită încât să nu dau click pe tot ce prind.

Așa că în dimineața asta maaare mi-a fost surprinderea când am văzut un e-mail de bun venit în comunitatea wordpress.com. M-am uitat imediat la ea, pentru că știam că ea fusese în spatele apariției acelui mail în inbox-ul meu. Am fost și mai impresionată în momentul în care am văzut că își ocupase toată dimineața pentru a-mi transfera toate post-urile de pe celălalt blog aici.

So…deși nu pare, acesta este primul meu post din wordpress. Incă butonez, încă mai descopăr opțiuni care mi se par foarte utile și de care pe blogger nu dispuneam.

Mulțumesc!!!





Imi place?

8 05 2009

Imi place când sunt sigură pe mine.

Imi place când reușesc să mă trezesc cu zâmbetul pe buze.

Imi place de mine când reușesc să mă plimb singură prin parc.

Imi place să citesc o carte bună și să mă uit la un film bun.

Imi place că îmi place să fiu înconjurată de oameni.

Imi place să o sun pe Kiki și să-i spun că o iubesc.

Imi place să fac lumea să râdă.

Imi place să-mi fac singură manichiura.

Imi place să dorm.

Imi place să stau cu laptopul pe burtă și să pierd vremea pe net.

Imi place de Gazoo.

Imi place să mă uit pe geam.

Imi place să merg cu metroul.

Imi place să analizez fețele chinuite din mijloacele de transport în comun.

Imi place să o sperii pe Corina.

Imi place să o plimb pe Bubis cu „cariciorul”.

Imi plac câinii.

Imi place să-i trimit Claudiei mesaj când e lună plină.

Imi place să stau pe holul căminului cu multă lume.

Imi place să fac gălăgie.

Imi place să-și fumeze Cris țigara de noapte bună cu mine.

Imi place că urlu noaptea în somn.

Imi place să mă dau cu parfum.

Imi place geanta în care-mi trimite Kiki mâncare de acasă.

Imi place căsuța mea din pom.

Imi place să vorbesc nimicuri pe mess.

Imi plac draperiile mele albastre cu floricele.

Imi place să amân totul până-mi dau seama că am ajuns la acum ori niciodată.

Imi place să mă gândesc la ziua de mâine.

Imi place să mă gândesc și la ziua de ieri.

Imi place să mă joc Zuma și toate derivatele ei.

Imi place marea.

Imi place diversitatea de oameni din Vamă.

Imi plac culorile din Vamă.

Imi plac unghiile Claudiei.

Imi place să mă duc în Carrefour când nu am bani.

Imi place când miroase a flori de tei… si-mi mai plac multe.

Later edit: Imi place să cânt. 





Shogun

7 05 2009

Pentru cei care ma vad/aud zilnic, acest „shogun” a devenit o adevarata povara. Cel putin asta vad pe fetele lor in momentul in care pomenesc de cartea pe care tocmai am terminat-o. Insa nici macar o data nu i-am vazut intrerupandu-ma in momentul in care imi insiram muuuultele cuvinte despre actiune, personaje sau despre cultura japoneza. Si acum mi-am dat seama ca era un singur loc unde nu pomenisem nimic despre shogun-ul meu. Asa ca here it goes…

Aparente? N-are cum sa nu ti se faca pielea de gaina in momentul in care te uiti la o asemenea carte. Are numai 2 volume, ceea ce este relativ incurajator. Dar partea frumoasa este ca un volum are in jur de 650 pagini. Asa ca 1300 pare ca un pumn care-ti vine inspre fata si se opreste la 2 milimetri de nas.

Acum vine intrebarea fireasca: ce se intampla dupa ce trecem de aparente? Stau cu ochii pe tavan, cu acest post in fata si ma gandesc care ar putea fi raspunsul si…nu cred ca-mi dau seama. Dar, asa cum le-am explicat celor care au avut rabdare sa ma asculte, este o carte MONUMENTALA. Insa dupa ce treci de primele 300 pagini – nu-mi transmiteau absolut nimic interesant: o alta carte de aventuri, o nava, piloti, olandezi – incepe sa te captiveze. Stiu ca 300 pare mult ca o viata de om dintr-o carte, dar nu trebuie sa uitam ca aici este vorba, daca e sa calculam, de vreo 5 vieti de om din carti.

Plot? O nava de olandezi reuseste prin 1600 sa ajunga in Japonia prin stramtoarea Magellan si sunt capturati de mai marii tarii. Pilotul, Anjin-san, devine incet incet omul de incredere al unui mare daimyo si-l ajuta sa planifice razboiul impotriva unui alt daimyo. Practic, acest razboi este laitmotivul intregii opere. Si te face sa fierbi. Si sa fierbi. Inveti si cateva fraze in japoneza. Si ai ocazia sa patrunzi in cultura japoneza care, daca la inceput este privita din perspectiva pilotului (care nu intelege nimic din ce se petrece in jurul lui, de ce oamenii sunt omorati si se omoara cu atata seninatate), pe parcurs totul capata nuante, pentru ca intr-un sfarsit sa vezi cu adevarat ca a fi japonez inseamna sa ai onoare si sa respecti.

Ajungi sa nu mai dormi noaptea pentru simplul motiv ca nu poti sa o lasi din mana, asa ca te gandesti: inca un capitol si gata, ma culc! Si uite cum am citit eu pe nesuflate…asa…pe sistem turbo!

Si am ajuns si la final. Si si despre asta as putea sa scriu fara oprire, deoarece nu ti-ai putea imagina ca totul ar putea lua o asemenea intorsura. Nu e chiar o intorsura…stii cine o sa castige razboiul, dar nu strategile folosite pentru a ajunge acolo. Te duce, te intoarce, te suceste, te rostogoleste si te ameteste pana … pana ramai mut si nu-ti vine sa crezi cum este construita intreaga actiune. Este…iar spun, monumental.

Dupa ce-am terminat cartea, m-am uitat la ecranizare si, spre surprinderea mea, totul a fost aproximativ ca-n imaginatia mea. Cu mici exceptii, bineinteles. Foarte bun si filmul.

Si acum, ca m-am spovedit si aici, nu-mi ramane decat sa spun „Noapte buna” si sa promit ca o sa revin cu un subiect asemanator in caz ca se mai iveste vreo carte care sa ma fascineze.

Konichi-wa.