Shogun

7 05 2009

Pentru cei care ma vad/aud zilnic, acest „shogun” a devenit o adevarata povara. Cel putin asta vad pe fetele lor in momentul in care pomenesc de cartea pe care tocmai am terminat-o. Insa nici macar o data nu i-am vazut intrerupandu-ma in momentul in care imi insiram muuuultele cuvinte despre actiune, personaje sau despre cultura japoneza. Si acum mi-am dat seama ca era un singur loc unde nu pomenisem nimic despre shogun-ul meu. Asa ca here it goes…

Aparente? N-are cum sa nu ti se faca pielea de gaina in momentul in care te uiti la o asemenea carte. Are numai 2 volume, ceea ce este relativ incurajator. Dar partea frumoasa este ca un volum are in jur de 650 pagini. Asa ca 1300 pare ca un pumn care-ti vine inspre fata si se opreste la 2 milimetri de nas.

Acum vine intrebarea fireasca: ce se intampla dupa ce trecem de aparente? Stau cu ochii pe tavan, cu acest post in fata si ma gandesc care ar putea fi raspunsul si…nu cred ca-mi dau seama. Dar, asa cum le-am explicat celor care au avut rabdare sa ma asculte, este o carte MONUMENTALA. Insa dupa ce treci de primele 300 pagini – nu-mi transmiteau absolut nimic interesant: o alta carte de aventuri, o nava, piloti, olandezi – incepe sa te captiveze. Stiu ca 300 pare mult ca o viata de om dintr-o carte, dar nu trebuie sa uitam ca aici este vorba, daca e sa calculam, de vreo 5 vieti de om din carti.

Plot? O nava de olandezi reuseste prin 1600 sa ajunga in Japonia prin stramtoarea Magellan si sunt capturati de mai marii tarii. Pilotul, Anjin-san, devine incet incet omul de incredere al unui mare daimyo si-l ajuta sa planifice razboiul impotriva unui alt daimyo. Practic, acest razboi este laitmotivul intregii opere. Si te face sa fierbi. Si sa fierbi. Inveti si cateva fraze in japoneza. Si ai ocazia sa patrunzi in cultura japoneza care, daca la inceput este privita din perspectiva pilotului (care nu intelege nimic din ce se petrece in jurul lui, de ce oamenii sunt omorati si se omoara cu atata seninatate), pe parcurs totul capata nuante, pentru ca intr-un sfarsit sa vezi cu adevarat ca a fi japonez inseamna sa ai onoare si sa respecti.

Ajungi sa nu mai dormi noaptea pentru simplul motiv ca nu poti sa o lasi din mana, asa ca te gandesti: inca un capitol si gata, ma culc! Si uite cum am citit eu pe nesuflate…asa…pe sistem turbo!

Si am ajuns si la final. Si si despre asta as putea sa scriu fara oprire, deoarece nu ti-ai putea imagina ca totul ar putea lua o asemenea intorsura. Nu e chiar o intorsura…stii cine o sa castige razboiul, dar nu strategile folosite pentru a ajunge acolo. Te duce, te intoarce, te suceste, te rostogoleste si te ameteste pana … pana ramai mut si nu-ti vine sa crezi cum este construita intreaga actiune. Este…iar spun, monumental.

Dupa ce-am terminat cartea, m-am uitat la ecranizare si, spre surprinderea mea, totul a fost aproximativ ca-n imaginatia mea. Cu mici exceptii, bineinteles. Foarte bun si filmul.

Si acum, ca m-am spovedit si aici, nu-mi ramane decat sa spun „Noapte buna” si sa promit ca o sa revin cu un subiect asemanator in caz ca se mai iveste vreo carte care sa ma fascineze.

Konichi-wa.