Despre cum să (nu) te fure

23 06 2009

E dimineață.

Tu, ca un om conștiincios ce ești, te trezești cu noaptea-n cap și, cu pași ușor grăbiți te îndrepți către locul de muncă.

Totul bun și frumos.

Deocamdată.

In metrou citești puțin. Nu ca să pari inteligent, ci pentru că nu ai timp și pentru acest hobby. Cobori la Universitate și nu apuci să mai pui cartea în geantă. Rămâi cu ea în mână și termini fraza.

Pe scările rulante simți ceva ciudat, dar e aglomerație și nu te alarmezi. Insă în momentul în care simți clar că ți se mișcă geanta, te uiți la ea. Și POC! Cum ți-o zărești tu pe jumătate tăiată. Dacă mai e și o mână străină care-ți ține portofelul pe jumătate scos din geantă, te panichezi.

Sau nu. Sau poți pune mâna pe portofel. Să-l salvezi. Și privești străinul cu șapcă și colorat la piele, care în secunda doi dă drumul micii tale averi. Alegi să nu te plângi polițistului care e în fața ta, pentru că „dacă hoțu’ nu operează singur?”.

Ajungi la serviciu și îi dai gentuța cu oiță Corinei, că ea știe ce face.

Imi amintesc de o campanie foarte inteligentă pe care am văzut-o la Olimpiadele Comunicarii. Sloganul era „Scoate r-ul din rom”. Acum mă întreb eu pe mine. Cum să-l mai văd eu OM? Cum să îl compătimesc eu pentru că e discriminat de toți? Ba din contră, și-au mai adaugat o persoană pe listă.

De azi încolo sunt rasistă.





Gata

10 06 2009

Mă declar oficial epuizată.

Nu mai vreau să aud de sesiune, nu mai vreau să mă topesc zi de zi într-o căldură ce devine din ce în ce mai insuportabilă. Este 21:00 și eu mi-am pus ceasul să sune pentru mâine, în condițiile în care eu mă băgam la somn la (cel mai devreme) 01:00.

Astăzi a fost o zi care a excelat în oboseală. A culminat și cu o plimbare în aer liber pe la orele de vârf – care, trebuie să recunoaștem, în București sunt resimțite mult mai puternic. Tot ce vreau e să vină ziua de luni și să treacă ziua de luni. După asta, nu-mi pasă de nimic. 

Azi am mâncat 2 portocale. Mi-au ținut de foame toată ziua – asta până am ajuns în cameră și Corina mă aștepta cu masa pusă. Nici asta nu-mi place. Mă deshidratez în așa hal, încât nici apă nu mai pot să beau și intru într-o transă în care nu mai simt nimic. Mai am momente în care îndrept umidificatorul spre mine…să mă trezesc din starea de plutire.

Ca să nu mai spun că am un impuls incredibil ca în weekend-ul ăsta să plec la mare. Nu am cu cine, nu știu unde , dar sunt dornică să simt cum mă frige nisipul și cum mă stropesc valurile. A! Și să-mi intre nisip în gură, sa-l crănțăn. Delicios!

Dar, revenind la realitate, știu că nu se poate. Voi profita cu siguranță de cele câteva călătorii gratuite cu trenul pentru mine. Să plec eu de bezmetică undeva, departe.

Deocamdată sunt tot aici, mișun în neștire.





E apa rece

9 06 2009

„E frumos. E apa rece. Mi-a zis Bubu, că eu n-am încercat-o”

Ca să clarific, sunt vorbele mamei. Care e acum la mare cu tata. În Vamă. Cu cortul.

Și eu nu m-am obișnuit încă cu zăpușeala de aici. Azi a plouat și, în secunda doi, lumea era la tricou pe stradă.

Gata, mă bag în pat, că mă așteaptă o zi agitată.

Șapte purici pe-un picior!





Figuranți și figurante

5 06 2009

Nu, nu e un post în care să mă plâng de oamenii din ziua de azi, de cât de prefăcuți sunt, etc, etc, etc.

E un post în care personaje principale sunt personajele secundare. Oamenii care sunt acolo, pe care nu-i remarci din prima. Însă sunt oamenii care, dacă n-ar fi acolo, ți s-ar părea că lipsește ceva. Și nu, nu filosofez.

Ieri am fost figurantă. Într-un spot TV pentru Mountain Dew ( apud Mihnea „Mount and Do”). Ce am făcut? În primul rând, examenul. Că doar este sesiune, nu? Apoi ne-am strâns cu mic cu mare vreo 6 crp-iști și fuga-fuguța cu direcția Herăstrău, Baraka, Skate Park. 

Am stat ca atârnații, nu ne-am uitat la cameră, am băut Mountain Dew, cafea, apă, bere. Nimic ieșit din comun.  I-am stat în cale unui personaj principal (roller-ul). Am încercat să mă dau din calea lui, a încercat să mă evite, însă impactul a fost iminent. O căzătură urâțică la el + o dezechilibrare puternică la mine + una bucată bluziță albă pătată de vopsea corporală.

Și încă! 4 oameni într-un balansoar la terasă. Ne relaxam în … să-i zicem pauză. 2 fete, 2 băieți, îngrămădiți tare. Însă a noastră distracție rezista cu stoicism. Asta până când unul din cei doi EI face pe eroul: tracțiuni într-o mână și…se trântește în balansoar. Balansoar care face BUF. Cu tot cu noi în el.

Nu-i panică, ne gândim noi când vedem că angajații ne spun că am ales balansoarul problemă. UHUU!

Mai târziu câțiva dintre noi mâncăm ciorbă de pui a la grec la restaurantul lui Florin Călinescu. Sună pompos, însă e chiar ieftin și mâncarea este absolut delicioasă.

Hihi! De câteva zile sunt foarte energică, happy. Îmi place când ies dintr-o perioadă scurtă de „dark & twisty”-ism. 

 

P.S. : Azi m-am angajat.





Concluzia este simplă.

2 06 2009

Liniștea de dinaintea furtunii.

Lumea începe să-și facă apariția. La început timid, însă în scurt timp se va vedea foarte ușor dorința tuturor de a-și asigura un loc bun pentru concert. Forfota devine din ce în ce mai puternică, entuziasmul crește în cantități industriale cu fiecare minut.

Se aprind câteva reflectoare și îmi dau seama că totul este pe cale de a începe. Simt cum îmi saltă corasonul în piept și nu pot să nu zâmbesc! Sunt pur și simplu în extaz!

Și numai când îmi imaginez cum va fi totul mi se face pielea ca de găină. Parcă îi văd pe toți lângă mine, agitându-se, vorbind între ei (dar, din când în când, aruncând fugar un ochi spre scenă „Nu mai începe, dom’ne, odată?!?”).

Și cel mai palpitant este începutul concertului, când te întrebi cu ce melodie încep, dacă o să o cânte și pe preferata ta, cum o să sune live, cum o să arate live, cum o să te simți tu LIVE.

După?

După țopăi ca nebuna pe toate melodiile pe care le știi cuvânt cu cuvânt și te bucuri de un solo de chitară bine realizat și te minunezi de energia solistului și de transa în care se află toți spectatorii. Nu te uiți la ceas, pentru că ți-e teamă că mai e atât de puțin și se termină, iar tu ai vrea să lungești totul.

Apoi aplauzele frenetice de la sfârșit, când cu toții sperăm ca artiștii noștri favoriți să revină, deși e clar că s-a terminat.

Ultimul pe lista mea este somnul post-concert: te visezi pe scenă, alături de formație, te vezi în culise, alături de ei sau, de ce nu, te visezi pe tine în locul lor (însă melodiile sunt originalele întotdeauna).

Concluzia este simplă. Vreau la B’Estfest.





Cât mai repede, dacă se poate!

1 06 2009

Vreau la mare.

Vreau să mă urc în tren, să mă plictisesc 3 ore și ceva. Vreau să cobor în Mangalia și să alerg ca să prind și eu loc în maxi-ul ce duce în Vamă. Mi-e dor de buluceala din autobuz, de mulțimea care de-abia așteaptă să se arunce în mare, de fețele entuziasmate. Apoi să cobor din maxi și să mă cazez fuga-fuga la Chez Alex – locul nostru de suflet, Tanti Mariana noastră. Să ne asigurăm că stau în una din cele două camere pline de amintiri. Fie la etajul 1 – unde am stricat clanța, fie la etajul 2 – unde am distrus wc-ul.

Hehe. Îmi las imensul bagaj și pornesc pe Magheru. Zâmbesc la Pirați, la Epavă, salivez la shaorma de la Canapele, îmi amintesc de ciorbele de la Frontiera (dar nu uit că tot cel mai bine mă simt după ce sunt servită de Mitocani. )

Și uite-o.

Vreau să fie valuri imense, așa că mă ascultă supusă. Sunt valuri imense. Și înspumate. (Și da, în mintea mea SUNT alge în apă). Nisipul mă frige, așa că alerg până la mal. Nu intru din prima, apa e puțin rece. Și valurile (imense) mă stropesc. Mi se agață alge de degetele de la picioare și zbaaaaaang! Mă arunc. E sărată, mi-era dor de gustul ăsta.

Mă așez pe prosopul meu colorat după ce mă asigur că nu e nisip pe el – nici în vis nu-mi place cum se simte nisipul pe pielea udă. Berea mă așteaptă, bineînțeles, în pahar de plastic. Se coace și ea la soare, pentru că îmi place mai mult ideea de a o avea decît de a o bea.

Închid ochii și ascult. E copilul disperat care o strigă pe Olga, e Cole căutându-și loțiunea, e Cris care-și aprinde țigara, e un străin care trece pe lângă mine și mă stropește.

Adorm.