Copíi și cópii

15 09 2009

Deocamdată sunt într-o pauză. Refuz până să și gândesc.

De două săptămâni mă caut în continuu pe mine. Pe mine care pierdea vremea fără pic de rușine și care se mândrea cu asta. Nu pot spune că m-am regăsit întru totul. Deși nu sunt mulțumită încă de cantitatea de nesimțire cu care am funcționat, sunt pe calea cea bună.

Am stat cu Bubaleta. Numai eu cu ea. Adică am făcut câteva zile pe dădaca. De la hrănit, la schimbat de scutece (ooo, DA!!!), la îmbrăcat, la plimbat cu căruțul. Nu mi-a displăcut deloc. Insă nu am putut să nu remarc privirile aruncate de toată lumea pe stradă. Dacă erau unii care nici nu mă băgau în seamă, majoritatea se uitau la mine de parcă aș fi băgat cuțitul în copilul ăla în fața lor.

Mințile unora refuză gândurile cele mai apropiate de normal. In ochii majorității, eram un copil depravat. Un copil depravat cu copil. Mă intrigă și mă amuză faptul că în ochii celorlalți nu puteam fi sora bebelușului, de exemplu.

Stiu că trăim într-o lume în care copii de 12 ani știu de unde vin bebelușii. Dar parcă mi-e dor să îi văd naivi. Să văd copilașii vecinilor mei jucându-se în spatele blocului după-amiaza. Să mă enerveze când îmi deranjează somnul de frumusețe cu Baba Oarba lor.

Eu săream coarda toată ziua. Si mă jucam badmington până nu mai vedeam fluturașul. Sau până mă chema bunică-mea a 10-a oară-n casă. Nu stăteam cu ochii ancorați în monitor. Nu știam ce-i ăla WOW. Când voiam ceva cu adevărat nou mă jucam SIMS. Construiam case, familii, comunități. Nu auzisem de Counter Strike. Nu mă omoram virtual cu nimeni.

Acum trec pe stradă numai pe lângă sosii Hannah Montana și Lord of the Rings.

Poza aici.





Facem sex sau dormi în gară?

14 09 2009

Am rămas mută de uimire azi, când am văzut o înregistrare cu camera ascunsă. O înregistrare în care am văzut cât de departe s-a ajuns cu nesimțirea în ceea ce privește  distribuirea locurilor în căminele din București. Pe scurt, o jurnalistă s-a dus cu gânduri mari în Agronomie. Acolo a vorbit cu administratorul unui cămin din complexul studențesc. Echipată cu o cameră ascunsă, a început negocierea.

Context? Anul I, provincie, n-are unde să stea.

Obiectiv? Obținerea unui loc „la negru” în căminul A2 din Agronomie.

Strategie? Abordarea administratorului, pe numele lui Matei Pantelimon și persuadarea lui astfel încât să fie atins obiectivul vizat.

Jurnalista apelează la tactici convenționale. Adică îl întreabă cu cât trebuie să-i contribuie la salariu. Cea mai mare greșeală. De ce? Pentru că nu s-a gândit dinainte la publicul ei țintă, nu s-a documentat corespunzător înainte de a face oferta.

Se pare că în ultimul timp, publicul ei țintă și-a reconsiderat prioritățile. S-a repoziționat. Cu o întoarcere de 180 de grade, a decis că tacticile convenționale nu îl mai satisfac, așa că a trecut la neconvențional. Si dacă banii sunt de domeniul trecutului, care-i saltul firesc către noua direcție? Sexul. Tadaaaam. Nu se aștepta tânăra studentă la așa repoziționare. Deși a luat-o total pe nepregătite, jurnalista îi face jocul.

Ce-mi place la strategia administratorului? El se documentează. El o întreabă mai întâi dacă e măritată, apoi dacă are prieten și dacă mai e virgină. Abia apoi stabilește să se întâlnească a doua zi, să se pună pe treabă. Domnul este un profesionist.

Acum stau eu, studenta, și mă gândesc aiurea. Toată lumea calcă strâmb când are ocazia: barmanul bea și el o sticlă de vodka din bar, studentul aruncă un ochi la vecin în timpul examenului, redactorul mai înflorește puțin povestea. Dar hai să stabilim o regulă. Nu facem sex unii cu alții pentru un pat. Hai să fim oameni.

Toată povestea aici.





See ya later, aligator!

4 09 2009

A mai trecut o vară.

Mi-am dat seama de asta de-abia astăzi. O vară care nu a trecut pe lângă mine degeaba.

Nu pot să spun că m-am bucurat foarte mult de soarele arzător și de valurile care parcă mă chemau în continuu la ele. Insă nici nu le-am neglijat. Le-am bucurat cu prezența de 3 ori. De 3 ori poate puțin prea scurte.

Insă pot spune fără nicio mustrare de conștință că mi-am dedicat această vară mie. Mie din punct de vedere profesional. A fost o vară care m-a format. O vară în care am învățat (zic eu) să scriu. O vară care, deși a fost câteodată prea tăcută, m-a învățat multe.

Si pentru asta trebuie să-i acord toate mulțumirile și recunoștința lui Dragoș Dehelean. Nu cred că e tocmai usor să ai atâta răbdare cu un copil care nu știe nici cele mai elementare lucruri și să-l înveți pas cu pas. Si bineînțeles,  să nu-i spui tot mură-n gură. Ci să-i repeți niște noțiuni aparent abstracte, până-și dă neinițiatul seama că tu de fapt transmiți un mesaj bine targetat.

Mai e și Cora, colega de birou. Cea cu care mănânc zi de zi, cea de la care mănânc aproape zi de zi. 🙂 Hehe…e bine să ai cu cine să te manifești atunci când ești plictisit. De-asta tabla din biroul nostru e mereu desenată. Că ea știe să deseneze. Si tot de-asta tabla din biroul nostru e mereu scrisă. Că eu nu știu să desenez.

O mică perioadă de timp ne-a bucurat cu prezența Sonia. Ea mă scoate pe balconașul mic din bucătărie. Si ne sperie porumbelul „casei”.

Asta am făcut eu vara asta. Câte puțin din fiecare. Tot ce pot să spun acum e că vine iarna. Si iarna nu-i ca vara.  Așa că o aștept iar, la anul!

See ya later, aligator!





Je m’en fiche

3 09 2009

Despre cum să fii enfichist. Mai pe românește: Despre cum să nu-ți (mai) pese.

In primul rând, trebuie să existe un factor de stres. Fie că e mama care urlă la tine, fie că al tău coleg de muncă ciripește mult și des, fie că te-a părăsit iubitul, fie că divorțează fratele, fie că ai un șef prea șef. Piața este diversă și oferă de toate pentru toate gusturile.

Eu, că de mine vorbesc aici, nu pot să zic că sunt o persoană foarte stabilă pe ale mele picioare. Dar rezist presiunilor. Până la un anumit punct. Si atunci nu știu cum reacționez. Se poate să fiu foarte copilă și să mă supăr de la orice cuvânt, s-ar putea să fiu și mai copilă și să ies trântind ușa.

Dar când sunt deja la capătul răbdării și tu vii la mine și mă faci de nimic, sunt proastă. In momentul ăla mă intimidez și încep să cred că cel din fața mea are întotdeauna dreptate. Si tac. Si înghit.

Pasul doi? Atunci am nevoie de cineva care să mă încurajeze și să mă facă să îmi recapăt încrederea de sine. Se găsesc multe persoane la care apelez în momente de-astea. Persoane care îmi spun să mă pregătesc pentru ce e mai rău, că (DA!), se poate și mai rău. Persoane care sunt foarte obiective și analizează cele expuse din toate punctele de vedere (persoanele astea îți deschid cel mai bine ochii, fără să te influențeze într-o anumită direcție). Si hehe…persoane care te susțin întotdeauna. Nu spun că sunt foarte de folos, dar contribuie al dracului de bine la reîntoarcerea eului optimist.

Cu puțină muncă de convingere și de autoconvingere, îți dai seama că se poate și să nu-ți mai pese. Se poate să-i sfidezi pe cei care te sfidează. Sau pur și simplu, să te gândești din când în când mai mult la tine decât la ceilalți. Si ajungi la stadiul în care poți spune cu conștința împăcată:

Je m’en fiche.

Later Edit:  Până la primul HOP