Nucul

24 10 2009

Nucul. Cel din fața curții.

Am auzit că l-au tăiat. Nu am văzut cu ochii mei, dar știu că nu mai e acolo acum. Un Nuc cum puțini mai sunt sau au fost. Mereu sobru, distins. Care inspira întotdeauna încredere.

Stăteai lângă el și te simțeai absorbit de ridurile lui, care aveau fiecare o poveste. Poveste pragmatică, spusă calm, niciodată răstită. Poveste de război, poveste de dragoste, poveste.

Nucul căruia nu îi puteai spune despre o carte citită, pentru că el o știa deja. Care făcea analogii cu alte cărți pe care incompetentul de tine nu le cunoștea. Nucul a cărui îmbrățisare nu se manifesta comun. Dacă nu l-ai fi cunoscut pe el, pe Nuc, ai fi zis că e un Nuc prea rece. Insă vai, ce greșeală ai fi făcut! Era un Nuc care știa să-ți transmită sentimente în cel mai simplu mod. Cu manifestări decente, așa cum ar trebui să se întâmple de obicei.

După ce parcai mașina în fața curții, îți inspira căldură. Te aștepta niciodată grăbit, însă mereu demn. Asta era trăsătura caracteristică a Nucului nostru: demnitatea.

De povestea Nucului din fața porții corelez foarte ușor povestea celor doi porumbei. Când eram micuță, pe sârma din spatele blocului erau doi porumbei. Intotdeauna doi, intotdeauna ei doi. Cântau la unison și le stătea bine împreună. Asta până când unul dintre ei a dispărut. Dispăruse ea.

Dar rămăsese Nucul din fața porții, care ne-a temperat, bucurat, invățat multe în anii de când dispăruse Porumbița.
Cu toate acestea, Nucul se uscase și nu mai reușea să fie EL, Nucul, decât cu spiritul. Așa că acum, deși nu mai e acolo, îi simți prezența și nu-ți mai pare rău. Tu știi mai bine de atât. Tu știi că Nucul o să fie mereu acolo. Unde vrei tu să-l ții.

Probabil că acum Porumbița cântă fericită în Nuc. Fericită că nu mai e singură.

Anunțuri